Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Căderea în cer

        de Bucur Demetrian

Versurile lui Florea Miu au aerul unor confesiuni. Par atinse de aripa ingenuităţii, ferite de umbre, de convulsii. Au dobândit o aură diafană, susţinută de o retorică detaşată de anamorfozele imaginarului, de minimalism şi intruziuni postmodeniste.

Florea Miu construieşte textul după chipul şi asemănarea sa. Puţini poeţi pun semnul de egalitate între eul biografic şi cel poetic. Atras de spiritul cehovian, autorul volumului Cerul din lacrimă, Ed. Ramuri, 2009, se retrage în zone crepusculare, într-un reflux sentimental. Ca orice personaj cehovian, se cufundă în tăcere, izbucnind apoi în explozii imprevizibile, lovit de realitate, dezabuzat şi solitar, neînţeles şi tandru, plin de elanuri sau răvăşit de căderi. Şi, de aici, tulburarea edificiului celest, trecerea inflexiunilor melodice într-un plan îndepărtat şi detaşarea ironică, mult mai convingătoare. În locul extazului, se instalează oboseala, trecerea abulică prin teritorii periferice, despărţirea de praguri interzise. Fiinţa poetică se închide, monadă în spaţii obscure, când „Nici nu mai ştiam ce urmează“.

Încremenirea naşte monştri, deformează, distruge starea de graţie şi proiectează viaţa la dimensiuni groteşti. Cred că de aici poate porni vocea lirică a lui Florea Miu, de la îngroşări expresive, de la imaginarul oglinzilor deformând caricatural scena de grup, semenii desfăcuţi în bucăţi, priviţi în agresivitatea lor monstruoasă, în infirmitatea făpturilor de bâlci: „Şi mai era şi vaca aia campestră/ care îşi trăgea chiloţii pe cap/ când eu spuneam că afară e lună/ şi îi recitam poezii/ şi damblagiul de Sache/ care îi storcea lămâia în gură/ şi morcovul de Pitic/ sau alte hahalere spurcate…/ Ei (mă) mâncau, eu credeam că/ trăiesc!“ (Substituire).

Aceste substituiri sunt marca unui mod de producere care sacrifică o voce atrasă de zone cereşti, eterice, în favoarea unui ton încordat, străpuns de stridenţe, de umbre, de incertitudini. Poetul se declară faţă cu Reacţiunea, detaşându-se de fiinţa gregară şi apteră, vieţuind în spaţiul gratuităţii, dincolo de indiferenţa clevetitoare, rupându-se de himere, de pământul făgăduinţelor fragile: „nu mai pot/ reconstitui/ existenţa mea viitoare!/ Transcriu cu grijă fragmente din mine/ pentru textul definitiv“ (Déjŕ-vu - schiţă pentru textul definitiv).

Un poem dezinvolt, lipsit de orice urmă de mângâiere sentimentală, de orice înveliş moralizator este Cântec naiv, în maniera poeţilor ludici, fantezişti şi vaganţi: „Eram de neînvins şi zurbagiu/ când nu-mplinisem vârsta de rigoare/ şi nu ştiam că Nimeni o să fiu/ în viaţa asta foarte trecătoare.// Am încercat pe toate să le fac/ şi n-am făcut nimic cum se cuvine./ Bogat eram pe când eram sărac -/ nu încăpeam în Univers de mine!…“ Poate că spiritul truverilor i se potriveşte acestui poet care se retrage din calea agresivităţii sau se repliază pentru a urzi ţinutul său imaginar, mişcând orgolios bolta cerească sau prăbuşindu-se în regatul Nimicului. Mai puţin izbutite sunt poemele în care îşi face loc ridicola zonă politică într-un palid „alfabet fără litere“ sau în câteva „desene imprecise“.

Remarcabile sunt, însă, acele tăieturi în materia abstractă, în viziuni ieşite din matricea profundă a lucidităţii. Uneori, ţesătura textului sorescian este vizibilă, asimilată creator. Poezia lui Florea Miu se întâlneşte, fertil, cu neomodernismul de bună calitate. Poemul Samurai este o artă poetică riguros construită. Nicio stridenţă nu tulbură întregul, firul imaginilor se revarsă într-un final inefabil, obţinut prin decantări succesive, prin trăiri şi înfrângeri, prin peregrinări în birourile nimicului şi prin reţineri exasperante. Versurile trăiesc în irepresibila lor tensiune, autoreflectându-se în ţesătura memorabilă: „Vede cu împotrivirile/ până în ceilalţi,/ vede prin cele fără înţeles,/ vede prin cele care nu mai sunt…// Îşi întoarce sufletul pe dos/ în căutare de drumuri,/ el însuşi fiind de prisos./ Are de îndreptat nişte nori/ care s-au aşezat foarte strâmb/ pe inima sa/ chiar în partea unde niciodată/ nu plouă./ Privirile lui răscolesc/ necunoscutul/ în aşteptare bolnavă./ Îşi ascultă uitarea/ pe care zid o va face/ între întâmplări./ Vede cu aerul, / cu apa şi focul el vede/ orice cuvânt prăbuşindu-se./ El însuşi devine/ o tristă vedere.// Din apus în fapt de zi/ orbii vor călători/ chiar prin ochii lui pustii!“.

Alte poeme desfac, în trepte, firul unei poveşti (Înger de împrumut) sau sunt notaţii în spirit jurnalistic ale unor „însemnări de tot felul“. Altele se disting printr-un ton jucăuş, ironic, mai dezinvolt în ţinuta lui familiară: „Categoric, lumea asta nu mi se potriveşte./ Am atâtea absenţe, încât/ voi fi exmatriculat din ea/ în curând“ (Altă lume).

Reţinem acum, din acest volum, acele texte cărora nu li se văd firele din spatele ţesăturii, nici ezitările didactice sau recurenţele imagistice, fiindcă suntem convinşi că poemele lui Florea Miu sunt atinse de aripa înaltei poezii. Iată câteva fragmente în care teluricul se încarcă imperceptibil cu un fior cosmic, dincolo de contingent, în transcendenţa profunzimii spirituale: „Cândva, aici era o fântână…/ Au tot scos cerul din ea/ până când a murit!/ În locul ei a crescut/ un semn de întrebare/ cât lumea/ care se loveşte de aripa mea…/ inexistent㓠(Drum metafizic).

O metaforă a poetului stă sub semnul micilor revelaţii scripturale: „O literă singur㠖 lângă alta/ şi mai singură,/ cât un alfabet…“ (Nici o pierdere)

Starea de oboseală cehoviană este un mod de viaţă care pune în mişcare resorturile poetice, accelerându-le sau reducându-le la tăceri vizionare. Un spaţiu minat, traversat de retrageri indiferente, de zadarnice plăsmuiri lirice, de anxietăţi bacoviene sau de ironice priviri îndreptate spre banalitatea încărcată de fantastic, reprezintă universul complex al poeziei lui Florea Miu, poet atras de căderi celeste, de suferinţe transfigurate cu fervoare. Volumul Cerul din lacrimă transcrie, într-un registru grav, patimile poetului într-o lume închisă, indiferentă, în care ipostaza retractilă, contemplativă a eului liric se regăseşte la nivel tematic, imaginar, migrând dinspre clevetirea demistificatoare spre mutilările dureroase: „Mai respiră şi tu, suflete,/ în locul meu -/
m-au cuprins oboselile!/ Uită-te pe fereastră cu privirea mea/ tristă/ şi învaţă să taci./ Pune-te şi tu să aştepţi/ ceva care niciodată nu vine/ şi să întrebi/ şi să speri!“.

Foarte multe texte dezvăluie lumea poetului şi a cuvintelor sale, edificiu care susţine figura spiritului creator pe traseul eternei întoarceri: „Mi-am dat seama mult prea târziu/ că nu făceam decât să unesc/ golurile, fără să mai găsesc firele destrămate/ din conturul iniţial// Renovez, mereu şi mereu,/ ceea ce se pierde în mine/ definitiv“ (Renovare).

Nr. 03/2010
Rezultatele Concursului de manuscrise al USR şi Ed. Cartea Românească

Manuscrise noiciene
de Gabriela Gheorghişor

Gaudeamus la Craiova
de Gabriela Gheorghişor

Concurs de dramatizare

Revista revistelor

Odiseea unui jurnal
de Gabriel Dimisianu

Uitarea şi obsesia memoriei
de Nicolae Prelipceanu

Versuri
de Gabriel Chifu

Întâmplări imaginare pe străzile bucureştiului
de Constantin Abăluţă

Jurnalul unui eminent universitar
de Adrian Popescu

Pornind de la Ionesco
de Nichita Danilov

Dreptul la timp al lui Ioan Radu Văcărescu
de Dumitru Chioaru

Pagini de jurnal (1)
de Gheorghe Grigurcu

Mai mult decât un critic
de Gabriela Gheorghişor

Despre exil şi nu numai
de Ioan Lascu

Splendida menajerie
de Constantin M. Popa

Mai departe ... şi mai încet
de Ştefan Vlăduţescu

Spiritul poeziei
de Florea Miu

Drumul poetului
de Mircea Moisa

Şansa şi restul gândirii
de Ion Hirghiduş

Mircea Cărtărescu în limba italiană
de Margareta Dumitrescu

Clasicism, romantism, artă creştină (I)
de Florin Caragiu

Existența reloaded
de Paul Aretzu

Căderea în cer
de Bucur Demetrian

Mâinile
de Elda Grin

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Prostia la origini. Prometeu şi Epimeteu
de Ion Militaru

Poeme
de Petruț Pârvescu

Desprinderea de clasici
de Jean Băileşteanu

Pașii mici ai istoriei
de Nicolae Firuleasa

A fost o lume…
de Ion Floricel

Matei Vişniec – Teatrul scurt
de Toma Grigorie

Comunismul în fustă
de Mircea Ghiţulescu

Dimitrie Vârbănescu - schiță de portret
de Cătălin Davidescu

Ratarea noastră cea de toate zilele
de Horia Dulvac

Poeme
de Miruna Mureşanu

„Operele lui Constantin Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România!“
de Felix Sima

Demers de excepţie al cercetătorului Cezar Avram
de Romulus Preda

Versuri
de Iulian Caragea

Japonia: ritualuri de sfârşit şi început de an (I)
de Ruxandra Mărginean Kohno

© 2007 Revista Ramuri